Nimic nu este întâmplător August 30, 2010
Posted by diana_nicolae in : Uncategorized , 1 comment so far
Oamenii înţelepţi au spus înaintea mea că nimic nu este îmtâmplător. Încep să cred din ce în ce mai mult că aşa este. Se întâmplă lucruri ciudate, aş putea spune, în ultima vreme. Tot ceea ce am aşteptat atâta timp, şi am visat, m-a “lovit” din plin. Începusem să-mi pierd speranţa şi să cred că asta-i tot.
Se pare că trebuie să cunoaştem tot felul de persoane care au o mai mare sau o mai mică influenţă asupra vieţii noastre şi care ne ajută să ajungem la rezultatul final. E ca o călătorie cu trenul. Pe parcursul călătoriei ţi se alătură diferite persoane. Unele te vor însoţi pe toată durata călătoriei. Altele vor coborî din tren mult prea devreme lăsând un loc gol, altele te vor face să suferi, altele să zâmbeşti. Important este să iei ce e mai bun de la fiecare şi să-ţi continui drumul plină de speranţă.
Am realizat că atunci când o uşă se închide, o fereastră se deschide. Şi, chiar dacă privim în urmă la uşa care tocmai s-a închis şi nu vedem fereastra care s-a deschis pentru noi, este cu un scop. Poate pentru că ceva mai bun ne aşteaptă…
Nu voi mai trăi în trecut. Trecutul este pentru cei bătrâni. Nici în viitor. S-ar putea să pierd Clipa. Nu voi trăi din vise, ci din vise care devin realitate.
Moda, încotro? June 9, 2010
Posted by diana_nicolae in : Uncategorized , add a comment
Nu sunt o persoană care se îmbracă după ultimele tendinţe în modă, însă îmi place să ştiu ce e actual, să fiu la curent cu ce culori se poartă, ce croieli, dacă e încă la modă geanta XXL fără de care aş fi pierdută, să adaptez influenţele stilistice la ceea ce-mi place şi-mi stă bine.
Totuşi, încotro se îndreaptă moda? Sinceră să fiu, ultimele prezentări de modă la care am participat m-au cam pus pe gânduri. Fete îmbrăcate în “cearceafuri” sau în “saci”, altele parcă purtau cămăşi de forţă, culori foarte triste, foarte închise sau, din contră, şterse. Asta e modă?
Mă uit la prezentările marilor designeri de peste hotare şi parcă nu regăsesc nimic din ceea ce designerii români numesc “creaţie vestimentară”. Cred că au înţeles greşit aceste linii pe care le trasează creatori de modă consacraţi şi, din dorinţa de a fi cât mai inediţi, creează nişte adevărate monstruozităţi.
Dragostea e oarbă May 26, 2010
Posted by diana_nicolae in : Uncategorized , 1 comment so far
Se spune că dragostea e oarbă…
Când mă gândesc la iubire, îmi vine în minte povestirea lui Aristofan din “Banchetul” lui Platon despre sufletele-pereche, sau “Mitul androginului”.
Se spune că demult, existau trei feluri de oameni. Un fel bărbătesc, ce-şi avea obârşia în Soare, unul femeiesc, născut din Pământ şi un al treilea fel care a fost creat de Lună, ţinând şi de Soare şi de Pământ. Această “creatură” împrumuta atât din firea bărbaţilor, cât şi din cea a femeilor, era un bărbat-femeie, un androgin.
Toţi oamenii aveau o înfăţişare total diferită de cea din zilele noastre: aveau corpul rotund, ca o sferă , două chipuri care priveau în direcţii opuse, patru mâini şi tot atâtea picioare. Erau fiinţe foarte puternice şi mândre, astfel încât au hotărât să urce Muntele Olimp, să-l cucerească şi să-i înfrunte pe zei. Zeus, furios pe îndrăzneala lor dar nedorind să-i distrugă pentru că ar fi trebuit să se lipsească de cinstirea şi jertfele pe care acestea i le aduceau, a hotărât împreună cu ceilalţi zei să-i despice pe oameni în două jumătăţi, diminuându-le astfel forţa şi încrederea.
Din acel moment oamenii au început să-şi caute frenetic jumătatea, partea care le lipsea, partea care le dădea echilibru, forţă şi încredere. Cele două jumătăţi au început să se caute neîncetat, mânate de dorinţa de a se împlini, de a forma din nou un întreg.
Am făcut multe din dragoste, şi pentru dragoste. Şi voi face în continuare…
Credeam cândva că le ştiu pe toate.
Eram sigură că iubirea apare o dată în viaţă, însă m-am înşelat.
Credeam că nu aş putea să uit vreodată răul pe care mi l-au făcut unele persoane, însă acum mă amuz de naivitatea mea.
Credeam că am să mor prima dată când un băiat m-a rănit, dar n-a fost aşa.
Credeam că sufletul meu va pieri prima dată când am fost părăsită, însă el e mai viu ca niciodată.
Credeam că viaţa mea s-a sfârşit când una din cele mai iubite persoane din viaţa mea a “dispărut”, însă sunt încă vie.
Sunt atât de puternică încât nu mi-am dat seama de cele mai multe ori că pot supravieţui oricărui cutremul sentimental. Important este să vrei să mergi mai departe. Toate astea sunt o lecţie de viaţă…
Speranţa piere ultima April 19, 2010
Posted by diana_nicolae in : Uncategorized , 2comments
Nu ştiu exact despre ce vreau să scriu azi. Îmi trec prin minte fel şi fel de gânduri, zile la rând m-am tot întrebat “ce să scriu?”, “cum să încep?”, “cum să termin?”, am încercat să-mi pun gândurile în ordine şi să transmit ceea ce simt.
La început am fost tristă. Mă simţeam pierdută şi mă gândeam că am obosit…
Am obosit să aştept un telefon pe care probabil nu am să-l primesc niciodată.
Am obosit să dau de medici care se uită la tine şi-ţi spun că nu ştiu ce ai, sau că, pentru ceea ce ai tu, ei nu au nicio soluţie.
Am obosit să sper că lumea va deveni, cândva, mai bună. Că oamenii vor avea măcar un gram în plus de bun simţ, că nu voi mai da de mitocani la tot pasul, că persoanele de pretutindeni nu vor mai fi laşe.
Dar dacă într-o zi, în faţa lui Dumnezeu, promiţi că dacă vei învinge boala, vei fi o persoană mai bună? Ţi-ai ţine promisiunea? Până când?
Astăzi sunt fericită…
David a venit pe lume.
Am aflat că nu am o boală pe care nici nu vreau să o numesc.
Am primit multe cadouri.
Afară e soare.
Ieri am fost la un botez. M-a pus un pic pe gânduri. Am revenit la o idee de-a mea mai veche. Mi-am adus aminte că cineva, cândva, m-a întrebat ce este fericirea pentru mine. I-am spus că fericirea înseamnă linişte. Apoi m-a întrebat: “şi cum crezi că ţi-ai găsi liniştea, ce crezi că te-ar face să te simţi împlinită”. Am răspuns: “un copil”. Pe feţele părinţilor este un lumină şi o bucurie de nedescris în cuvinte, iar prietenul meu (tatăl copilului botezat ieri) mi-a spus că nu se compară nimic cu momentul în care îţi ţii în braţe, pentru prima oară, copilul. Şi femeile însărcinate au o lumină pe chip pe care iarăşi nu o pot descrie în cuvinte. Şi sunt frumoase… aşa de frumoase…
Revenind… azi e o zi… frumoasă.
Manual de fericire pentru începători March 10, 2010
Posted by diana_nicolae in : Uncategorized , 4comments 
1. Dacă viaţa ta a luat-o pe un drum greşit, zâmbeşte!
Mi s-a întâmplat de multe ori să mă trezesc dimineaţa şi să nu vreau să mă dau jos din pat, să ştiu că trebuie să ajung la serviciu şi că am o grămadă de task-uri de rezolvat, să mă cert cu ceilalţi şoferi în trafic, să-mi găsesc maşina blocată de un vecin “simpatic”, să nu-mi găsesc hainele dimineaţa, să-mi meargă toate pe dos în acea zi, sau pur şi simplu să am o stare de indispoziţie. Mi-am făcut adesea promisiuni deşarte că de luna viitoare îmi voi schimba viaţa şi că voi fi zilnic mulţumită de ceea ce mi se va întâmpla şi că voi învăţa să fiu fericită. Aşadar, încerc să zâmbesc de fiecare dată când mă întâlnesc cu cineva cunoscut, când mi se întâmplă ceva rău mă gândesc că ar fi putut fi şi mai rău, dacă am o stare proastă mă gândesc la lucrurile care mă fac fericită…
2. Identifică problemele prezente în viaţa ta, caută soluţii şi… zâmbeşte!
Încerc să-mi imaginez că viaţa mea este o cameră care pe vremuri era albă, dar pe măsură ce a trecut timpul, s-a murdărit. Ea s-a umplut atât de culori vesele şi de modele jucăuşe, cât şi de pete detestabile. Aceste “pete” sunt greşelile mele, momentele în care am fost laşă, clipele în care am suferit, situaţiile în care am acceptat să fiu minţită şi multe altele. Dar, ce ar fi dacă această cameră ar exista cu adevărat? Aş încerca să o curăţ. M-aş gândi de unde provin petele şi cu ce aş putea să le îndepărtez.
3. Imaginează-ţi cum va fi viaţa ta peste şase luni şi… zâmbeşte!
Mi-am făcut timp „într-o zi”, mi-am alungat toate gândurile şi am încercat să-mi imaginez cam cum aş vrea să arate viaţa mea peste şase luni. E simplu! Petele de pe pereţi au început, încet, încet să fie înlocuite de un alb clar, care sper că va prinde culoare, curând… Voi gândi din nou pozitiv, mi se vor întâmpla lucruri minunate, apartamentul va fi gata, voi avea linişte, voi ieşi din nou la plimbare în parc şi voi avea în jur numai oameni bine-dispuşi, prieteni veseli ca şi mine iar „sângele-mi va curge din nou prin vine”.
4. E timpul să treci la treabă şi… să zâmbeşti!
Acum e momentul când trebuie să încep să fac două lucruri obligatorii pe zi. Prima ar fi să şterg o pată de pe peretele meu şi a doua ar fi înlocuirea acesteia cu una colorată. Am să mă gândesc în fiecare dimineaţă la un lucru care mă nemulţumeşte în viaţa mea de zi cu zi şi voi încerca să-l „repar”. Apoi voi încerca să fac ceva care să-mi aducă bucurie: ceva nou pentru casă, o ieşire la pădure, un joc de bedminton, voi lua lecţii de dans sau voi face orice altceva îmi va face plăcere.
5. Nu recunoaşte niciodată când ceva nu merge bine. Mai bine zâmbeşte!
Când ceva nu-mi merge bine, neg! Nu se poate ca tocmai mie să mi se întâmple ceva neplăcut. Sunt atâtea lucruri groaznice în lume, încât eu sunt chiar o fericită!
6. Înconjoară-te numai de persoane pozitive şi… zâmbeşte!
Oamenii sunt ca nişte bureţi ce absorb starea de spirit a celor din jur. Dacă persoanele de lângă mine sunt triste şi negativiste, am toate şansele să devin şi eu la fel. Dar aici nu trebuie să-mi fac probleme, deoarece toţi prietenii mei sunt veseli!
7. Trăieşte-ţi viaţa cea „nouă” şi… zâmbeşte!
Am o problemă. Câteodată zâmbesc prea mult. Lumea-mi spune că aduc un val de bună-dispoziţie pe unde merg. Să fie chiar aşa? Sunt puţine momentele în care mi se vede pe chip că ceva nu este în regulă, însă cei care mă cunosc nu pot fi păcăliţi. Zâmbetul nu-mi va aduce înapoi prietenii sau persoanele dragi pe care le-am „pierdut”, însă mă face să mă simt mai bine şi să le transmit celor din jur că „totul este bine”…
Cântec pentru Haiti, Direcţia 5 şi multe amintiri… February 23, 2010
Posted by diana_nicolae in : Uncategorized , 3comments 
Am fost vineri seară la concertul caritabil “Cântec pentru Haiti”. Aş putea să spun că am rămas plăcut impresionată de faptul că există încă artişti care cântă live şi care fac atmosferă (Direcţia 5, Bere Gratis şi alţii), iar pe de altă parte am fost de-a dreptul scârbită de show-rile de prost gust pe care le dau anumite staruri (Loredana).
Revenind la Direcţia 5. Multă lume nu înţelege de ce sunt aşa impresionată de această formaţie. Poate fi şi ceva subiectiv, faptul că am copilărit cu muzica lor, că am fost colegă de clasă cu băiatul lui Marian Ionescu şi pentru că prietenele mele din copilărie erau topite după Cristi Enache. Totuşi, impresionant este faptul că oamenii ăştia fac muzică, de fiecare dată când îi asculţi, deşi e aceeaşi melodie, parcă e alta, pun suflet în ceea ce fac şi nu se bazează pe un “beat” al instrumentelor la care adaugă nişte cuvinte de toată jena…
Am făcut o scurtă incursiune în perioada şcolii primare. Mi-am adus aminte când de 1 martie mama îmi cumpărase nişte dresuri foarte drăguţe roz şi eu eram foarte încântată de ele. Aveam o mică serbare la şcoală şi Carmin Ionescu mă invitase la dans. Colegii au râs de el iar eu am fost aşa de supărată că am plecat în grabă din clasă, rupându-mi într-un scaun dresul. A venit după mine în curte, cerându-şi scuze şi invitându-mă din nou la dans.
Mi-am adus aminte de zilele în care Andrei Dinescu ne alerga prin clasă ca să ne muşte de fund, când colegii mei făceau glume proaste de fetele mai retrase şi mi se părea tare amuzant, de prima dată când am sărit gardul şcolii, pe tocuri fiind, cu una din colegele mele, de ziua în care, o prietenie de ani de zile cu o colegă a fost ruinată din cauza unui băiat şi de multe altele…
La noi în redacţie February 19, 2010
Posted by diana_nicolae in : Uncategorized , 2comments
Vă întrebaţi probabil ce s-a întâmplat cu mine. Aş putea să răspund: multe. Prea multe poate. Un coleg m-a încurajat să scriu din nou. Bine-nţeles că toată lumea este curioasă cine este colegul… Cineva foarte isteţ, ca să citez o persoană dragă mie. A zis că-i place blogul meu şi că urmăreşte să vadă ce-am mai scris. Aşa că, iată-mă!
Azi e prima zi când am puţin timp să respir. Să nu credeţi că de obicei nu respir. Nu, nu! Şi eu trăiesc cu aer, care la noi este destul de preţios, datorită multelor suflete care mă înconjoară. De obicei e agitaţie, deşi cică noi suntem cam liniştite. Ziua începe cu o ceartă, urmează un tras de păr ca între fete, ne certăm pe articole şi cam atât…în rest, linişte…
Glumesc! Suntem o redacţie dinamică, numai fete, pline de idei bune şi gata să satisfacem şi cea mai pretenţioasă cititoare. Important este să pui suflet în ceea ce faci. Niciodată nu este prea mult, întotdeauna o nouă provocare, vreau mereu ceva nou…şi cam asta şi fac…
Aseară am văzut un nou episod din serialul “meu”. Îmi place pentru că fiecare episod (sau aproape fiecare) are câte o pildă. Tema episodului de aseară: o femeie bolnavă de cancer, pentru care nu mai există nicio speranţă. Pilda: “you never know what tomorrow may bring”…
Cam atât. E vineri, noaptea e tânără, dar vreau să aflu ce s-a mai întâmplat cu Anaconda. Cunoscătorii ştiu despre ce e vorba. Te pupăm David!
Dacă mi-aş putea trăi din nou viaţa… July 10, 2009
Posted by diana_nicolae in : Uncategorized , 3comments
Nu, nu este vorba despre mine…
Este vorba despre o scrisoare pe care am primit-o acum ceva timp, de la cea mai bună prietenă a mea, pe atunci şi care m-a ajutat să preţuiesc mai mult anumite lucruri, chiar dacă încă mi-e teamă să fac multe din cele pe care aş vrea să le fac. Această scrisoare a fost concepută de o femeie care a aflat că în scurt timp va muri de cancer şi sună astfel:
Dacă mi-aş putea trăi din nou viaţa …
M-aş fi culcat să mă odihnesc atunci când mă simţeam rău, în loc să pretind că pământul se va opri dacă eu nu voi fi la serviciu pentru o zi. Aş fi ars lumânarea roz sculptată ca un trandafir
în loc să o las să se topească în cămară. Aş fi vorbit mai puţin şi aş fi ascultat mai mult. Aş fi invitat prieteni la masă chiar dacă e o pată pe covor şi canapeaua trebuie ştearsă. Aş fi mâncat pop-corn în camera “bună” şi nu mi-aş mai fi făcut atâtea griji din cauza prafului când cineva vroia să aprindă focul în şemineu. Mi-aş fi făcut timp să-l ascult pe bunicul povestind din tinereţile lui. N-aş fi insistat niciodată să mergem cu geamurile maşinii închise într-o zi frumoasă de vară doar pentru că părul meu a fost proaspăt coafat şi fixat. Aş fi stat întinsă pe pajişte cu capul pe iarbă. Aş fi plâns şi râs mai puţin privind televizorul şi mai mult privind viaţa. Dar, cel mai mult, să am o a doua şansă la viaţă, aş preţui fiecare moment, l-aş privi cu adevărat…l-aş trăi… Nu m-aş mai agita atât de mult pentru lucruri meschine şi mărunte. Nu vă faceţi griji din cauza celor care nu vă simpatizează, sau mai mult, n-ar trebui să vă intereseze cine ce face. În schimb, să preţuim prietenii pe care îi avem şi oamenii care ne iubesc.
Cum se vede femeia în oglindă:
La 3 ani: Se priveşte şi se vede regină.
La 8 ani: Se priveşte şi se vede Cenuşăreasă.
La 15 ani: Se priveşte şi se vede Sora cea Urâtă („Mamă, nu pot merge la şcoală arătând în halul ăsta!!”).
La 20 de ani: Se priveşte şi se vede “prea grasă/prea slabă, prea înaltă/prea scundă, prea cu părul lins/prea creaţă”- dar decide să iasă oricum.
La 30 de ani: : Se priveşte şi se vede “prea grasă/prea slabă, prea înaltă/prea scundă, prea cu părul lins/prea creaţă”- dar decide că nu are timp să se aranjeze, aşa că iese oricum.
La 40 de ani: Se priveşte şi se vede “curată” şi iese oricum.
La 50 de ani: Se priveşte şi vede “Sunt eu” şi merge oriunde îşi doreşte.
La 60 de ani: Se priveşte şi îşi reaminteşte de toţi oamenii care nu se mai pot privi în oglindă. Iese şi cucereşte lumea.
La 70 de ani: Se priveşte şi vede înţelepciune, râsete şi abilitate, iese şi se bucură de viaţă.
La 80 de ani: Nu mai pierde vremea să se privească. Îşi pune pălăria violet şi iese să se bucure de lume.
Poate ar trebui să purtăm toate, mai devreme, pălăria violet!
Dimineţi de vară June 24, 2009
Posted by diana_nicolae in : Uncategorized , 3commentsÎn fiecare dimineaţă am program. Mă trezesc, ies cu Chloe în parc, mănânc şi plec la lucru.
Ieri mi-am dat seama că nu aş renunţa pentru nimic în lume la aceste plimbări minunate pe care le am zi de zi cu prietenul meu patruped. Ce poate fi mai frumos decât un parc gol, liniştit, aer curat şi o zăpăcită mică alergând prin iarbă?
Tot ieri m-am întâlnit cu o prichinduţă cam de un an, îmbrăcată în roz care mi-a zambit, a luat o frunză de pe jos şi mi-a dăruit-o. Nu ştiu de ce dar am ţinut în mână acea frunză pe tot parcursul plimbării mele iar acum este aşezată la loc de cinste în maşina mea.
Mi-am adus aminte de dimineţile în care alergam prin parc cu prietenele mele, în zilele însorite de vară şi cum, după vreo jumătate de oră, epuizate, ne întindeam pe bănci la umbră şi ascultam ciripitul păsărelelor. Ce viaţă liniştită aveam. Fără griji, fără responsabilităţi. Uffff…şi ăsta e doar începutul…
Paris je t’aime June 8, 2009
Posted by diana_nicolae in : Uncategorized , 4commentsNici nu ştiu cu ce sa încep…
Parisul este oraşul luminilor şi al iubirii, al artei … În Paris te îndrăgosteşti şi dacă erai deja, te vei îndrăgosti a zecea oară.
Parizienii sunt nişte “fiinţe” foarte relaxate. Este incredibil cum, indiferent de oră, parcurile sunt pline iar ei profită de orice fărâmă de iarbă pentru a se întinde şi relaxa, desculţi pe ea. Magazinele, începând cu ora 4 sunt pline. Mi-am pus adesea întrebarea: oare aceşti oameni nu muncesc?
Uuuu…şi după o zi întreagă de umblat prin căldură ajungem la Luvru. Şi ce vedem? Oamenii făceau “baie” în fântânile de la intrare! Vai…ce bine a fost…apa rece…picioarele obosite…căldura mare…
Bine-nţeles…cel mai plăcut loc în care am mers, special pentru “copilaşi” ca mine, a fost Disneyland-ul!!! Este o lume de vis, lume la care visez de când eram mică şi citeam poveşti şi vedeam minunatele creaţii ale lui Walt Disney. Este un loc unde, măcar odată în viaţă, indiferent de vârstă, trebuie să ajungeţi!
Şi ca să fie tacâmul complet, după ce am stat 45 de minute la coadă să ne pozăm cu Mickey, mi-am făcut loc printre copilaşi, ca să nu zic că i-am dat la o parte…că ar fi un pic cam urât şi m-am pozat cu “prietena” mea Minnie!!!!! Am zis că nu pot să plec de acolo fără această poză 
Şi printre altele…am rămas foarte impresionată de Turnul Eiffel care trebuie văzut mai întâi ziua şi după aceea noaptea. În caz că nu aţi vizitat până acum Parisul trebuie să ştiţi că odată la 50 de minute, Turnul este pentru 10 minute, scăldat în mii şi mii de luminiţe jucăuşe.
Ar mai fi multe de spus însă… “orologiul bate miezul nopţii rar”…şi apoi…care ar mai fi farmecul? Trebuie să vedeţi cu ochii voştri!!!