Adela Baboschi

Adăugiri de toamnă

adela_baboschi — Mon, 06 Sep 2010 14:52:44 +0000

E din nou toamnă pe strada mea. Şi pe a voastră sper… Mi s-a mai întâmplat să mă trezesc că trăiesc un alt anotimp sau un an trecut :)). Şi o dată cu maestra de ceremonii a iernii, în mod surprinzător, am renăscut către un alt capitol. Unul pe care-l credeam închis şi pus în cui la catalogul de experienţe inedite. Este vorba de perioada liceului. Ei, acu să nu credeţi că nu mă amuză fiţele de „roackeriţă” nejustificate pe care le aveam sau tendinţa de a înfrunta ordinea, de altfel reacţie specifică oricărui adolescent. Dincolo de boacănele care nu au fost tocmai puţine sau de iubirile necunoscute din bileţele şi din hârtia de la spatele caietului, am rămas cu lucruri de mare preţ. Poate cel mai mare dintre ele este prietenia. Da, am avut nişte colegi de clasă şi de cameră care mi-au rămas prieteni şi la care încă mă confesez când apele sunt mult prea tulburi. Suntem oameni mari acum, căsătoriţi(o mare parte dintre ei), poate şi cu micuţi pe lângă ei, dar mă înţeleg şi mă bucur de fiecare dată când îi văd. O să-i văd curând şi tare drag o să-mi fie să ne amintim de trecut, dar şi să ne spunem planuri de viitor. Concluzia? Păi, dincolo de toate, „ce tare a fost în liceu! Da frate, nu regret nimic!”

Impresii de vacanţă

adela_baboschi — Mon, 16 Aug 2010 09:15:29 +0000

Vă dau câteva indicii: un soare ce se joacă amuzat cu sufletul meu şi cu impresiile trecătorilor plictisiţi, apa mării ce sfidează prejudecăţile de răcoare şi prospeţime, mult prea multă lene existenţială, delicii culinare, beatitudine generată de lichide mult prea concentrate şi totuşi iz de Vama Veche inconfundabil. Cum să te împotriveşti acestei senzaţii? Nu ai cum să rezişti, te laşi purtat de val şi conteşti viaţa de oraş ca de după o viaţă trecută imposibilă şi nerealistă. Tema de azi: fotografia în toată splendoarea ei. Un joc de lumini, linii şi personaje neîntrecute, fiecare unică în felul ei şi inaccesibilă unui ochi pierdut de beţia normalului sau a banalului. Imagini furate de un film derizoriu, care se împletesc în poveşti de viaţă, ţin timpul în loc şi ideile în repaus. Idem de impresii şi răspunsuri dintr-o singură imagine. Când lucruri importante s-au vorbit despre fotografie şi ar fi trebuit să memorez esenţialul, am trişat monstruos şi mi-am imaginat ce-ar fi dacă o poză cu dichis m-ar prinde în ea şi aş retrăi momente fericite fără oprire, n-aş cunoaşte trecerea timpului sau suferinţa provocată de neprevăzut. Ar fi tentant, dar tind să resping o astfel de ofertă imaginară. Vreau să experimentez tot, cu bune şi cu rele, şi să nu pierd balanţa pe care o voi face într-un moment de întrebări existenţiale. Indiferent de rezultat, măcar voi avea certitudinea că am provocat experienţele de viaţă, destinul şi chiar clipele nebune de fericire mascată. Vacanţă plăcută.
Ps: pupici de la omu plajei!

Hai noroc şi sănătate la vecini…:)

adela_baboschi — Thu, 22 Jul 2010 19:30:53 +0000

…şi la prieteni, rude, cunoştinţe. Vă iubesc pe toţi şi pe fiecare în parte, ştiţi fiecare aceste renumite versuri. Şi după cum mi-a spus acel nene simpatic din tramvai, intrigat şi supărat de moartea Mădălinei Manole, nu o să-mi iau viaţa. Motivele? În primul rând, îmi place să trăiesc şi să caut fericirea. Apoi, pentru că am oameni speciali lângă mine, care îmi sunt aproape şi mă susţin în orice moment. Oare de ce ne complicăm singuri viaţa? Sau de ce aspirăm la lucruri pe care nu le putem obţine şi care ne fac să uităm că avem mii de motive să trăim? Nu mă înţelegeţi greşit, ştiu că nu tot ce zboară se mănâncă sau că nu suntem înconjuraţi de petale de trandafir, însă
dacă nu ne jucăm rolul, nimeni n-o poate face în locul nostru. Ce ne rămâne de făcut? Păi, înghiţim uşor amarul şi mergem mai departe chiar şi când ni se pare că viaţa fără cel drag sau fără acel lucru care ne întregeşte pare că nu mai poate continua. Căci, chiar dacă sunt tânără şi spun cu mâna pe inimă că nu am experienţa necesară de a da lecţii de viaţă, vreau să cred că, până la urmă, voi avea ocazia să-mi demonstrez că eu sunt cea care dă sens şirului de evenimente sau oamenilor pe care îi voi avea lângă mine. Adică, oricum aş lua-o, în puterea mea stă să visez şi să nu dau bir cu fugiţii când inima îmi va fi doldora de intrigi, de necazuri sau de suferinţă. Cineva îmi spunea mai demult că suferinţa este mai „utilă” decât fericirea. La vremea aceea, eram prea mică să înţeleg tâlcul acestor cuvinte şi nu eram de acord. Dar apoi mi-am dat seama că fericirea este trecătoare, ţine foarte puţin timp şi nu prea ai timp să-i simţi gustul îmbietor. Pe de altă parte, durerea te maturizează, te face să te întrebi despre ceea ce este în jurul tău şi, vrând-nevrând, o trăieşti la cote maxime. Oricât ar fi de grea, aş vrea să-mi accept durerea şi s-o duc până la capăt. Poate că o să se merite. Sau cine ştie?! Voi ce credeţi?Pe data viitoare!

În sfârşit, linişte! Şi totuşi…

adela_baboschi — Sat, 10 Jul 2010 21:01:47 +0000

Salu şi bună pace la oşteni:)!

Până de curând, credeam că dacă se întâmplă anumite lucruri în viaţa mea şi că dacă fac totul, şi-mi iese, conform unui plan bine stabilit, ar trebui să-mi găsesc liniştea. Însă este incredibil cum neliniştea şi nesiguranţa îmi tot dau târcoale chiar şi atunci când lucrurile merg bine în jurul meu.Visam la linişte şi odihnă, dar m-am pricopsit cu întrebări şi cu o etapă deprimantă de mai mare dragul. Parcă nimic nu mă mai mulţumeşte. Astăzi, spre exemplu, am vorbit cu o doamnă care a trecut prin foarte multe greutăţi. Şi totuşi, era atât de senină şi de împăcată. Mi-a spus că oamenii au uitat să se bucure de lucrurile mărunte, de frumuseţea care, deşi pare mascată de griji şi de greutăţi, pluteşte în jurul nostru. Oare de ce este nevoie de o boală, de teama de necunoscut sau de moarte, de frica pierderii celor dragi pentru ca mintea să ni se deschidă brusc şi să preţuim ceea ce avem?! O întrebare grea şi totuşi atât de firească… Aş vrea să îmi gestionez emoţiile şi starea de spirit astfel încât să trăiesc fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima. Dar după o clipă vine alta, şi tot aşa scurgerea timpului te ţine strâns în mreje. Încet, uiţi că moartea este a ta, că cei dragi nu-ţi vor fi mereu alături şi că doar credinţa în Dumnezeu îţi poate îndulci existenţa. Sau cel puţin aşa fac eu…

Că a venit vorba de asta… Voi vă gândiţi vreodată la moarte?! Dar nu la a altora, ci la propria voastră dispariţie din lumea aceasta. Cum să nu mai fiu, cel puţin în formă fizică, eu, cel care gândesc în momentul acesta? Eu nu pot. Probabil sunt prea prinsă de tot ceea ce mă înconjoară. Sau, de ce nu, sunt o fiinţă limitată. Poate că o să râdeţi, dar deseori m-am imaginat cum ar reacţiona cei din jur dacă aş muri. Nu pot să duc experimentul până la capăt, deşi la început este tentant să vezi cum se comportă apropiaţii, pentru că de fapt nu mă rup într-adevăr de lumea aceasta. În acest exerciţiu imaginar mă simt tot ca făcând parte din trupul unui om viu, doar că ceilalţi nu ştiu ce se petrece şi în momentul acela şi îşi dau arama pe faţă:). Dar sfârşitul e mereu fericit, pentru că pot să revin la viaţă oricând vreau eu. Pe de altă parte, pariul lui Pascal mi se pare corect. Nu am de pierdut dacă admit existenţa unei Fiinţe Supreme. Până la urmă, mereu am avut de câştigat când am urmat învăţăturile Lui. De aceea, aş vrea să mă ataşez mai puţin de lucruri, de chestiile materiale care dau dependenţă. Pentru că, fie că îmi place sau nu ideea, nu le voi putea lua cu mine. Şi mi-aş dori să las în urmă ceva mult mai preţios, cum ar fi că am făcut un om să râdă, că am alinat durerea unei prietene fără să am ceva de câştigat. Aşa că decretez o nouă stare: vreau alte priorităţi în viaţa mea! Şi chiar dacă tot planuri îmi fac şi nu reuşec să-mi depăşesc condiţia, măcar acum să am cel puţin idealuri mai înalte. Nu am pretenţia că sunt un om bun. Nici pe departe… Dar merită să încerc, nu?!

adela_baboschi — Thu, 24 Jun 2010 19:18:06 +0000

Dacă nu-l cunoaşteţi pe David, ar fi bine să vă cumpăraţi unul. Heiii, glumeam!Este un băieţel frumos care nu demult a decis că nu mai vrea cu chirie, a propos de ce vă povesteam mai devreme, în burtica mamei lui şi a decis că vrea să cunoască lumea. Şi cu paşi repezi s-a împăcat cu soarele, cu anaconda şi cu mami şi tati care se uită la el cu aşa mare drag. Şi, ca să fim bine înţeleşi de la început, seamănă cu mine. Iar acest capitol este încheiat! :))) Aşa că, într-o sâmbătă călduroasă, când toată lumea se agita în jurul nostru, am făcut un pact că o să avem grijă unul de celălalt şi că o să ne înţelegem de minune. Şi ne-am zâmbit pe furiş ca să batem palma când toată lumea credea că ne distrează cu alintături amuzante (îmi pare rău Nico, dar trebuia să cunoşti adevărul). În plus, o să fim campioni la fotbal şi nu o să ne audă ceilalţi când o să cântăm pe furiş sub biroul mamei. Pupici

Sunt om cu casă!:))

adela_baboschi — Thu, 24 Jun 2010 18:58:28 +0000

Ce-i drept, v-am cam neglijat în ultima vreme. Dar nu intenţionat…

După cum am prevăzut, luna iunie a fost plină în adevăratul sens al cuvântului. Şi emoţionantă, stresantă, obositoare, fructuoasă. Dap, o lună cât un an. Şi totuşi, o simplă lună şi un scurtcircuit de clipe care încă nu s-a terminat. Am reuşit să am casa mea!!!! Pentru mulţi poate că pare ceva insignifiant, dar pentru mine a însemnat enorm. După ani buni în care am cărat bagaje prin casele altora, m-am ataşat de lucruri, de oameni care se potriveau în decor, am renunţat la camere şi la bucătării, am aşteptat fiecare întâi a lunii să livrez chiria şi am visat la preamulţumitorul câştig la Loto. N-am câştigat biletul, nici locul de parcare şi nici simpatia administratorului (ce să-i faci, nu sunt făcută pentru asta :)) Însă când totul părea că se destramă, am reuşit să am o casă. Mă cam sperie ideea, e un început şi îţi trebuie ceva energie până să te obişnuieşti cu vecinul care te priveşte întrebător, cu lumina din bloc care nu e niciodată de ajuns sau cu liftul care vrea să-ţi ţină câteodată companie fără ca tu să fii de acord. Drept să vă spun, nu mai ţin minte sigur strada unde este apartamentul. Şi nu ştiu cum o să arate parchetul, perdeaua din sufragerie sau covoraşul de la intrare. Mă mut abia în luna următoare. Dar ce contează?! În sfârşit, o să pot spune că merg acasă!

Ps: Dacă aveţi sfaturi de dat în legătură cu decorarea casei, vă aştept cu drag.Luaţi în calcul că nu am frigiderul, maşina de spălat sau aragazul. :)))

Promisiuni de dimineaţă

adela_baboschi — Tue, 01 Jun 2010 07:12:46 +0000

Oricât de ocupată voi fi azi, încerc să:
zâmbesc fiecărui copil care îmi iese în cale.
nu mai văd negru acolo unde este culoare şi speranţă.
împart din bucuria mea cu ceilalţi.
las deoparte replicile dureroase şi ironice.
vorbesc cu o prietenă veche.
merg la cumpărături.
Destul pentru astăzi, până la urmă sunt încă un copil şi nu pot face prea multe lucruri de ziua mea. 
Nu uitaţi să preţuiţi copilăria şi tot ce presupune ea.

Zumzet în amurg

adela_baboschi — Mon, 31 May 2010 19:42:24 +0000

Cândva am scris o poveste. M-am jucat cu sinonimele, le-am pus laolaltă într-un joc de păreri, mi-am înnodat gândurile şi a ieşit un început despre o faţă. Această faţă căuta un suflet demult pierdut şi în încercarea de a se regăsi în ceva al ei şi-a împrumutat un suflet străin. Pentru asta a trebuit să facă multe sacrificii, să accepte reguli deşarte, să lupte cu propriile convingeri şi să-şi stabilească un scop. Dar când atingea ceea ce-şi dorea, parcă nu era de ajuns şi vroia tot mai mult. Aşa că şi-a dat seama că a făcut un compromis prea dureros. E greu să duci un bolovan în vârful muntelui şi el să cadă cu repeziciune. Însă faţa a descoperit că nu este singura care îşi plânge soarta în amurg şi care speră la o dimineaţă cu trei sori. Şi a început să râdă şi să spere…
PS Pentru fani: sunt ocupată cu altă poveste şi nu am timp de autografe. O să v-o povestesc cândva :))))

Aprilie cu iz de domnişoară

adela_baboschi — Sun, 25 Apr 2010 12:58:47 +0000

… sau de fată mare, după cum ar interpreta expresia, cu un zâmbet sugestiv, un prieten de-al meu, a poposit fără viză pe meleagurile mele şi pare că se pricepe grozav să încurce iţele. Nu înţelegeţi greşit, ba dimpotrivă, pot spune cu mâna pe inimă că mi-a adus surprize neaşteptate şi experienţe interesante. Dar şi efort pe măsură…
Pe la sfârşitul lui martie, îmi doream ca ştiinţa să descopere un aparat minune, care să-mi traseze drumul pe care ar trebui să merg în viaţă. Potecile lăturalnice ale unor gânduri ce păreau fără un punct comun se încăpăţânau să mă trateze cu sictir. Şi oricât încercam să definesc surplusul sau lipsa unui şirag de scopuri care să mă mulţumească, ajungeam să mă dau cu capul de pereţi. Aşa că n-am mai căutat un sens, ci singura mea îndeletnicire a fost să fiu fără scop. Prin urmare, singura mea provocare a devenit aceea de a încerca să nu mai am obiective clare de îndeplinit. Şi atunci, ca din senin, aprilie a făcut să izbucnească un incediu la capătul tunelului. Din acesta, tiptile şi neanunţate, bucăţi de speranţă au inundat progresiv traseul ce mi se părea demult pierdut. Le-am aşteptat calmă, rece şi m-am prefăcut că săgeţile de vise împlinite nu reuşesc să mă impresioneze. Dar a venit momentul să-mi aştern câteva gânduri de mulţumire, căci nu vreau să ascund meritele unui aprilie ce mi-a schimbat regulamentul de negativism. Şi totuşi, cum nemulţumitului ar trebui să i se ia darul, nu pot decât să adaug un retuş la realizările din ultima perioadă. Mai exact, aş vrea ca mai, o lună generoasă, să-mi explice de ce mi se întâmplă lucruri bune numai când ajung să renunţ la vise. Oare nu se poate să-mi răscumpăr cumva destinul şi soarta, necazurile, bucuriile, să le transform în bucăţi de ceară şi să le topesc după bunul plac? Ce mai contează, acum am întrebarea şi un nou scop. Până la noi hotărâri, savurez din plin momentul. Poate este ultimul…
Pupincălache la toate lumile!:)))

Cine e de vină?!

adela_baboschi — Sun, 18 Apr 2010 11:02:39 +0000

Hielooo soare!Nimic nu se compară cu o dimineaţă caldă de duminică în care te aşezi liniştită pe geamul balconului şi savurezi fiecare rază jucăuşă de soare. Ar merge şi o cafea în această reţetă, dar la mine e o situaţie mai specială… cunoscătorii ştiu ce efect are asupra mea))). Şi, cum peisajul este destul de ciudăţel, doar n-o să-mi petrec minute preţioase uitându-mă la grătare şi ascultând manele în sincron, gândurile mă duc spre zări îndepărtate. Tema de azi: prietenia. De ce tocmai asta? Ei bine, mi s-au deschis de curând nişte răni mai vechi, pe care le credeam deja cicatrizate. Dar dor în continuare… Cum este şi normal, sau cel puţin aşa cred eu, toată viaţa am fost înconjurată de prieteni. Mai mulţi sau mai puţini, în funcţie de mediul în care m-am aflat şi de preferinţe. Dar puţini la număr au rămas, chiar şi la mii de kilometrii distanţă, mereu aproape de mine… Le ofer plecăciunea de rigoare şi sper să le pot întoarce măcar o parte din afecţiunea dezinteresată, acu exagerez cu bunătatea))).
Dar nu despre ei aş vrea să vorbesc. Din păcate sau din fericire, pentru că experienţele dureroase întotdeauna te întăresc şi te fac să devii un alt om, mai suspicios şi mai rece decât ar fi trebuit, au fost şi câţiva prieteni care mi-au lăsat răni adânci. Ceea ce le este comun este că au plecat de lângă mine sau mi-au întors spatele când aveam cea mai mare nevoie de ei. Şi asta fără nicio explicaţie… Nu ştiu pe voi, dar pe mine nu mă doare vreun lucru mai tare ca indiferenţa. M-am întrebat deseori cum poţi să stai alături de un om, să împarţi chiar şi cele mai banale sau cele mai de preţ lucruri cu el şi el să se comporte ca şi cum nu i-ai rămas deloc în suflet? Ei bine, din experienţă personală vă spun că se poate… Cel mai dureros este cred faptul că pe lângă chestiile materiale, care oricum sunt neimportante, îi împărtăşeşti gânduri, sentimente, idei. Ai încredere în acel om şi ai putea băga mâna în foc pentru el. Ca mai apoi să te trezeşti că reciproca nu este valabilă. Şi ajungi să te întrebi pentru a nu ştiu câta oară cu ce ai greşit, de ce ai avut încredere în oameni şi cum ai putea să nu mai repeţi această greşeală. Cu toate acestea, când te trezeşti din nou în faţa unei situaţii asemănătoare, o dai din nou în bară. Sau cel puţin aşa fac eu…
Pe de altă parte, nici eu nu sunt un om perfect. Am multe defecte, sunt conştientă de ele şi deseori mă străduiesc să le las în urmă. Dar oare omul acela nu ar trebui să te accepte aşa cum eşti şi să te ajute să nu mai greşeşti? Sau cel puţin să stea alături de tine şi să căutaţi împreună o soluţie? Cred totuşi că fuga este de multe ori mai sănătoasă. Prietenia, din acest punct de vedere, e ca economia. De ce să scoţi o prietenie la prima vedere fără profit la liman, când poţi alege să găseşti una mai bună?! Şi asta indifferent ce laşi în urmă… Întrebările vin cu duiumul, răspunsurile se lasă mult aşteptate. Oricum ar fi, aş vrea să nu mă mai învinăvăţesc atât. Oare şi ei cugetă la lucrurile acestea. Oare le pasă? Poate că timpul îmi va descifra misterul. Sau poate că nu-mi va mai păsa…
Eeee, gata cu pesimismul. Mă aşteaptă o plimbare în parc, un concert şi o după amiază cu verdeaţă şi dichis. Concluzia? Ar trebui să apreciez mai mult ceea ce am realizat şi să privesc mai rar către eşec! O zi frumoasă! Pupincălacke la toată lumea