În sfârşit, linişte! Şi totuşi… July 10, 2010
Posted by adela_baboschi in : Uncategorized , add a commentSalu şi bună pace la oşteni:)!
Până de curând, credeam că dacă se întâmplă anumite lucruri în viaţa mea şi că dacă fac totul, şi-mi iese, conform unui plan bine stabilit, ar trebui să-mi găsesc liniştea. Însă este incredibil cum neliniştea şi nesiguranţa îmi tot dau târcoale chiar şi atunci când lucrurile merg bine în jurul meu.Visam la linişte şi odihnă, dar m-am pricopsit cu întrebări şi cu o etapă deprimantă de mai mare dragul. Parcă nimic nu mă mai mulţumeşte. Astăzi, spre exemplu, am vorbit cu o doamnă care a trecut prin foarte multe greutăţi. Şi totuşi, era atât de senină şi de împăcată. Mi-a spus că oamenii au uitat să se bucure de lucrurile mărunte, de frumuseţea care, deşi pare mascată de griji şi de greutăţi, pluteşte în jurul nostru. Oare de ce este nevoie de o boală, de teama de necunoscut sau de moarte, de frica pierderii celor dragi pentru ca mintea să ni se deschidă brusc şi să preţuim ceea ce avem?! O întrebare grea şi totuşi atât de firească… Aş vrea să îmi gestionez emoţiile şi starea de spirit astfel încât să trăiesc fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima. Dar după o clipă vine alta, şi tot aşa scurgerea timpului te ţine strâns în mreje. Încet, uiţi că moartea este a ta, că cei dragi nu-ţi vor fi mereu alături şi că doar credinţa în Dumnezeu îţi poate îndulci existenţa. Sau cel puţin aşa fac eu…
Că a venit vorba de asta… Voi vă gândiţi vreodată la moarte?! Dar nu la a altora, ci la propria voastră dispariţie din lumea aceasta. Cum să nu mai fiu, cel puţin în formă fizică, eu, cel care gândesc în momentul acesta? Eu nu pot. Probabil sunt prea prinsă de tot ceea ce mă înconjoară. Sau, de ce nu, sunt o fiinţă limitată. Poate că o să râdeţi, dar deseori m-am imaginat cum ar reacţiona cei din jur dacă aş muri. Nu pot să duc experimentul până la capăt, deşi la început este tentant să vezi cum se comportă apropiaţii, pentru că de fapt nu mă rup într-adevăr de lumea aceasta. În acest exerciţiu imaginar mă simt tot ca făcând parte din trupul unui om viu, doar că ceilalţi nu ştiu ce se petrece şi în momentul acela şi îşi dau arama pe faţă:). Dar sfârşitul e mereu fericit, pentru că pot să revin la viaţă oricând vreau eu. Pe de altă parte, pariul lui Pascal mi se pare corect. Nu am de pierdut dacă admit existenţa unei Fiinţe Supreme. Până la urmă, mereu am avut de câştigat când am urmat învăţăturile Lui. De aceea, aş vrea să mă ataşez mai puţin de lucruri, de chestiile materiale care dau dependenţă. Pentru că, fie că îmi place sau nu ideea, nu le voi putea lua cu mine. Şi mi-aş dori să las în urmă ceva mult mai preţios, cum ar fi că am făcut un om să râdă, că am alinat durerea unei prietene fără să am ceva de câştigat. Aşa că decretez o nouă stare: vreau alte priorităţi în viaţa mea! Şi chiar dacă tot planuri îmi fac şi nu reuşec să-mi depăşesc condiţia, măcar acum să am cel puţin idealuri mai înalte. Nu am pretenţia că sunt un om bun. Nici pe departe… Dar merită să încerc, nu?!