Hai noroc şi sănătate la vecini…:) July 22, 2010
Posted by adela_baboschi in : Uncategorized , 2comments…şi la prieteni, rude, cunoştinţe. Vă iubesc pe toţi şi pe fiecare în parte, ştiţi fiecare aceste renumite versuri. Şi după cum mi-a spus acel nene simpatic din tramvai, intrigat şi supărat de moartea Mădălinei Manole, nu o să-mi iau viaţa. Motivele? În primul rând, îmi place să trăiesc şi să caut fericirea. Apoi, pentru că am oameni speciali lângă mine, care îmi sunt aproape şi mă susţin în orice moment. Oare de ce ne complicăm singuri viaţa? Sau de ce aspirăm la lucruri pe care nu le putem obţine şi care ne fac să uităm că avem mii de motive să trăim? Nu mă înţelegeţi greşit, ştiu că nu tot ce zboară se mănâncă sau că nu suntem înconjuraţi de petale de trandafir, însă
dacă nu ne jucăm rolul, nimeni n-o poate face în locul nostru. Ce ne rămâne de făcut? Păi, înghiţim uşor amarul şi mergem mai departe chiar şi când ni se pare că viaţa fără cel drag sau fără acel lucru care ne întregeşte pare că nu mai poate continua. Căci, chiar dacă sunt tânără şi spun cu mâna pe inimă că nu am experienţa necesară de a da lecţii de viaţă, vreau să cred că, până la urmă, voi avea ocazia să-mi demonstrez că eu sunt cea care dă sens şirului de evenimente sau oamenilor pe care îi voi avea lângă mine. Adică, oricum aş lua-o, în puterea mea stă să visez şi să nu dau bir cu fugiţii când inima îmi va fi doldora de intrigi, de necazuri sau de suferinţă. Cineva îmi spunea mai demult că suferinţa este mai „utilă” decât fericirea. La vremea aceea, eram prea mică să înţeleg tâlcul acestor cuvinte şi nu eram de acord. Dar apoi mi-am dat seama că fericirea este trecătoare, ţine foarte puţin timp şi nu prea ai timp să-i simţi gustul îmbietor. Pe de altă parte, durerea te maturizează, te face să te întrebi despre ceea ce este în jurul tău şi, vrând-nevrând, o trăieşti la cote maxime. Oricât ar fi de grea, aş vrea să-mi accept durerea şi s-o duc până la capăt. Poate că o să se merite. Sau cine ştie?! Voi ce credeţi?Pe data viitoare!
În sfârşit, linişte! Şi totuşi… July 10, 2010
Posted by adela_baboschi in : Uncategorized , add a commentSalu şi bună pace la oşteni:)!
Până de curând, credeam că dacă se întâmplă anumite lucruri în viaţa mea şi că dacă fac totul, şi-mi iese, conform unui plan bine stabilit, ar trebui să-mi găsesc liniştea. Însă este incredibil cum neliniştea şi nesiguranţa îmi tot dau târcoale chiar şi atunci când lucrurile merg bine în jurul meu.Visam la linişte şi odihnă, dar m-am pricopsit cu întrebări şi cu o etapă deprimantă de mai mare dragul. Parcă nimic nu mă mai mulţumeşte. Astăzi, spre exemplu, am vorbit cu o doamnă care a trecut prin foarte multe greutăţi. Şi totuşi, era atât de senină şi de împăcată. Mi-a spus că oamenii au uitat să se bucure de lucrurile mărunte, de frumuseţea care, deşi pare mascată de griji şi de greutăţi, pluteşte în jurul nostru. Oare de ce este nevoie de o boală, de teama de necunoscut sau de moarte, de frica pierderii celor dragi pentru ca mintea să ni se deschidă brusc şi să preţuim ceea ce avem?! O întrebare grea şi totuşi atât de firească… Aş vrea să îmi gestionez emoţiile şi starea de spirit astfel încât să trăiesc fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima. Dar după o clipă vine alta, şi tot aşa scurgerea timpului te ţine strâns în mreje. Încet, uiţi că moartea este a ta, că cei dragi nu-ţi vor fi mereu alături şi că doar credinţa în Dumnezeu îţi poate îndulci existenţa. Sau cel puţin aşa fac eu…
Că a venit vorba de asta… Voi vă gândiţi vreodată la moarte?! Dar nu la a altora, ci la propria voastră dispariţie din lumea aceasta. Cum să nu mai fiu, cel puţin în formă fizică, eu, cel care gândesc în momentul acesta? Eu nu pot. Probabil sunt prea prinsă de tot ceea ce mă înconjoară. Sau, de ce nu, sunt o fiinţă limitată. Poate că o să râdeţi, dar deseori m-am imaginat cum ar reacţiona cei din jur dacă aş muri. Nu pot să duc experimentul până la capăt, deşi la început este tentant să vezi cum se comportă apropiaţii, pentru că de fapt nu mă rup într-adevăr de lumea aceasta. În acest exerciţiu imaginar mă simt tot ca făcând parte din trupul unui om viu, doar că ceilalţi nu ştiu ce se petrece şi în momentul acela şi îşi dau arama pe faţă:). Dar sfârşitul e mereu fericit, pentru că pot să revin la viaţă oricând vreau eu. Pe de altă parte, pariul lui Pascal mi se pare corect. Nu am de pierdut dacă admit existenţa unei Fiinţe Supreme. Până la urmă, mereu am avut de câştigat când am urmat învăţăturile Lui. De aceea, aş vrea să mă ataşez mai puţin de lucruri, de chestiile materiale care dau dependenţă. Pentru că, fie că îmi place sau nu ideea, nu le voi putea lua cu mine. Şi mi-aş dori să las în urmă ceva mult mai preţios, cum ar fi că am făcut un om să râdă, că am alinat durerea unei prietene fără să am ceva de câştigat. Aşa că decretez o nouă stare: vreau alte priorităţi în viaţa mea! Şi chiar dacă tot planuri îmi fac şi nu reuşec să-mi depăşesc condiţia, măcar acum să am cel puţin idealuri mai înalte. Nu am pretenţia că sunt un om bun. Nici pe departe… Dar merită să încerc, nu?!