Aprilie cu iz de domnişoară April 25, 2010
Posted by adela_baboschi in : Uncategorized , add a comment… sau de fată mare, după cum ar interpreta expresia, cu un zâmbet sugestiv, un prieten de-al meu, a poposit fără viză pe meleagurile mele şi pare că se pricepe grozav să încurce iţele. Nu înţelegeţi greşit, ba dimpotrivă, pot spune cu mâna pe inimă că mi-a adus surprize neaşteptate şi experienţe interesante. Dar şi efort pe măsură…
Pe la sfârşitul lui martie, îmi doream ca ştiinţa să descopere un aparat minune, care să-mi traseze drumul pe care ar trebui să merg în viaţă. Potecile lăturalnice ale unor gânduri ce păreau fără un punct comun se încăpăţânau să mă trateze cu sictir. Şi oricât încercam să definesc surplusul sau lipsa unui şirag de scopuri care să mă mulţumească, ajungeam să mă dau cu capul de pereţi. Aşa că n-am mai căutat un sens, ci singura mea îndeletnicire a fost să fiu fără scop. Prin urmare, singura mea provocare a devenit aceea de a încerca să nu mai am obiective clare de îndeplinit. Şi atunci, ca din senin, aprilie a făcut să izbucnească un incediu la capătul tunelului. Din acesta, tiptile şi neanunţate, bucăţi de speranţă au inundat progresiv traseul ce mi se părea demult pierdut. Le-am aşteptat calmă, rece şi m-am prefăcut că săgeţile de vise împlinite nu reuşesc să mă impresioneze. Dar a venit momentul să-mi aştern câteva gânduri de mulţumire, căci nu vreau să ascund meritele unui aprilie ce mi-a schimbat regulamentul de negativism. Şi totuşi, cum nemulţumitului ar trebui să i se ia darul, nu pot decât să adaug un retuş la realizările din ultima perioadă. Mai exact, aş vrea ca mai, o lună generoasă, să-mi explice de ce mi se întâmplă lucruri bune numai când ajung să renunţ la vise. Oare nu se poate să-mi răscumpăr cumva destinul şi soarta, necazurile, bucuriile, să le transform în bucăţi de ceară şi să le topesc după bunul plac? Ce mai contează, acum am întrebarea şi un nou scop. Până la noi hotărâri, savurez din plin momentul. Poate este ultimul…
Pupincălache la toate lumile!:)))
Cine e de vină?! April 18, 2010
Posted by adela_baboschi in : Uncategorized , 2commentsHielooo soare!Nimic nu se compară cu o dimineaţă caldă de duminică în care te aşezi liniştită pe geamul balconului şi savurezi fiecare rază jucăuşă de soare. Ar merge şi o cafea în această reţetă, dar la mine e o situaţie mai specială… cunoscătorii ştiu ce efect are asupra mea))). Şi, cum peisajul este destul de ciudăţel, doar n-o să-mi petrec minute preţioase uitându-mă la grătare şi ascultând manele în sincron, gândurile mă duc spre zări îndepărtate. Tema de azi: prietenia. De ce tocmai asta? Ei bine, mi s-au deschis de curând nişte răni mai vechi, pe care le credeam deja cicatrizate. Dar dor în continuare… Cum este şi normal, sau cel puţin aşa cred eu, toată viaţa am fost înconjurată de prieteni. Mai mulţi sau mai puţini, în funcţie de mediul în care m-am aflat şi de preferinţe. Dar puţini la număr au rămas, chiar şi la mii de kilometrii distanţă, mereu aproape de mine… Le ofer plecăciunea de rigoare şi sper să le pot întoarce măcar o parte din afecţiunea dezinteresată, acu exagerez cu bunătatea))).
Dar nu despre ei aş vrea să vorbesc. Din păcate sau din fericire, pentru că experienţele dureroase întotdeauna te întăresc şi te fac să devii un alt om, mai suspicios şi mai rece decât ar fi trebuit, au fost şi câţiva prieteni care mi-au lăsat răni adânci. Ceea ce le este comun este că au plecat de lângă mine sau mi-au întors spatele când aveam cea mai mare nevoie de ei. Şi asta fără nicio explicaţie… Nu ştiu pe voi, dar pe mine nu mă doare vreun lucru mai tare ca indiferenţa. M-am întrebat deseori cum poţi să stai alături de un om, să împarţi chiar şi cele mai banale sau cele mai de preţ lucruri cu el şi el să se comporte ca şi cum nu i-ai rămas deloc în suflet? Ei bine, din experienţă personală vă spun că se poate… Cel mai dureros este cred faptul că pe lângă chestiile materiale, care oricum sunt neimportante, îi împărtăşeşti gânduri, sentimente, idei. Ai încredere în acel om şi ai putea băga mâna în foc pentru el. Ca mai apoi să te trezeşti că reciproca nu este valabilă. Şi ajungi să te întrebi pentru a nu ştiu câta oară cu ce ai greşit, de ce ai avut încredere în oameni şi cum ai putea să nu mai repeţi această greşeală. Cu toate acestea, când te trezeşti din nou în faţa unei situaţii asemănătoare, o dai din nou în bară. Sau cel puţin aşa fac eu…
Pe de altă parte, nici eu nu sunt un om perfect. Am multe defecte, sunt conştientă de ele şi deseori mă străduiesc să le las în urmă. Dar oare omul acela nu ar trebui să te accepte aşa cum eşti şi să te ajute să nu mai greşeşti? Sau cel puţin să stea alături de tine şi să căutaţi împreună o soluţie? Cred totuşi că fuga este de multe ori mai sănătoasă. Prietenia, din acest punct de vedere, e ca economia. De ce să scoţi o prietenie la prima vedere fără profit la liman, când poţi alege să găseşti una mai bună?! Şi asta indifferent ce laşi în urmă… Întrebările vin cu duiumul, răspunsurile se lasă mult aşteptate. Oricum ar fi, aş vrea să nu mă mai învinăvăţesc atât. Oare şi ei cugetă la lucrurile acestea. Oare le pasă? Poate că timpul îmi va descifra misterul. Sau poate că nu-mi va mai păsa…
Eeee, gata cu pesimismul. Mă aşteaptă o plimbare în parc, un concert şi o după amiază cu verdeaţă şi dichis. Concluzia? Ar trebui să apreciez mai mult ceea ce am realizat şi să privesc mai rar către eşec! O zi frumoasă! Pupincălacke la toată lumea