Propuneri cu dichis February 23, 2010
Posted by adela_baboschi in : Uncategorized , 1 comment so farÎn ultima vreme, am primit prea multe veşti proaste. Şi eu care credeam că sunt o persoană strong şi nu mă las uşor doborâtă de greutăţile vieţii, m-am trezit deprimată şi întrebându-mă despre rostul vieţii şi al necazurilor şi am pus la îndoială tot ce până acum îmi fura zâmbete neîntrerupte. Poate că de mare efect a fost şi faptul că scriu despre cazuri din viaţă: persoane care au fost bolnave, dar s-au făcut bine, femei care şi-au pierdut soţul sau sunt nevoite să facă sacrificii pentru a-şi întreţine familia. Iar unele dintre aceste poveşti nu au cum să nu te impresioneze. Pun pe hârtie suferinţe greu de exprimat în cuvinte, emoţii, încercări, senzaţii, frica de a nu-i mai vedea pe cei dragi. De fiecare dată când vorbesc cu un astfel de om, îmi sun familia, prietenii şi devin foarte agitată. Mi-e frică de durere, aş putea să susţin fără mustrări de conştiinţă acest lucru. Dar de cele mai multe ori prefer să închid ochii şi să-mi imaginez că mie nu mi s-ar putea întâmpla aşa ceva. Oare cu ce drept eu aş fi privată de suferinţă? Cu toate acestea, mă bucur că nu sunt în locul lor. Poate că şi ei ar fi gândit la fel în locul meu… Aş vrea să pot face mai multe pentru ei. De fapt, pentru mine care aş putea fi în locul lor. Oricare mi-ar fi motivaţia, îmi doresc să pot face mai multe pentru ei. În special pentru cei cu probleme de sănătate! Un prim pas: dacă voi păţi ceva, cândva, aş vrea să-mi donez organele celor care au nevoie. Şi voi participa, cu cât pot, să-i ajut. Nu că aş fi un om bun şi generos, ci pentru că asta ar trebuie să fie o datorie pentru fiecare dintre noi. Măcar voi încerca…
În altă ordine de idei, de ce am nevoie de experienţa celorlalţi pentru a mă transforma brusc într-un om mai bun?! Hmm… aceasta este o temă distinctă de reflecţie. Ne vedem mâine!!
Oare ce-mi doresc?! February 16, 2010
Posted by adela_baboschi in : Uncategorized , 1 comment so farAcum patru ani, eram foarte mândră de statul meu de „student la filosofie”. Asta echivala cu „ce tare eşti frate” sau „ăştia sunt deschişi la minte”. Da, era frumos şi cu greu o să pot uita dezbaterile despre masa care există sau e doar în mintea nostră, despre ce este iubirea, dacă Dumnezeu există sau doar avem nevoie de el, despre politică, sau despre care dintre marii gânditori este mai aproape de reflecţiile noastre. Cu toate acestea, o lecţie importantă de viaţă am învăţat-o în bibliotecă, când am primit o întrebare care aproape m-a lăsat fără cuvinte. Şi cei ce mă cunosc ştiu că asta se întâmplă rar…:)))
- Adela, ce-ţi doreşti tu de la viaţă?, m-a întrebat un coleg. Vreau doar un cuvânt!, a continuat el.
Ei bine, lista mea era lungăăăăă…. Aşa că să mă limitez la un cuvânt părea aproape imposibil. Era prima oară când m-am întrebat ce vreau cu adevărat. Am căutat în cărţi, dar n-am găsit răspunsul, am întrebat nume mari şi le-am rugat să mă călăuzească. Răspunsul l-am găsit într-o după amiază, când tatăl meu mi-a spus de ziua mea că şi-ar dori să fiu fericită. Şi un om simplu şi fără prea multe studii mi-a deschis mintea. Un stop de fericire căutăm, cred, cu toţii. Important este chiar să-l obţinem…
Hi, am treabă… Mai vorbim mâine!!:)))
Hm…este atât de frig afară February 15, 2010
Posted by adela_baboschi in : Uncategorized , add a commentNu ştiu dacă vouă vă place această vreme… Mie însă îmi dă o stare greu de descris în cuvinte. Mă simt inundată de gânduri mult prea sumbre. Sper să treacă…