Meniu baboschian May 9, 2011
Posted by adela_baboschi in : Uncategorized , 1 comment so farBau au au!:)
Este amuzant. Şi totuşi, aşa ar suna în arii exponenţiale viaţa mea de ceva timp. Bau, pentru că am întâmpinat multe situaţii neprevăzute- un deliciu, de altfel. Normal că am dus provocările până la capăt şi am mizat totul pe-o carte. O carte cu personalitate, totuşi. Auch!
Şi da, ca de obicei, am pierdut şi câştigat aproape în aceeaşi măsură. Mi-e frică de ideea că la un moment dat va trebui să-mi închei socotelile pentru a vedea cu ce rămân. Sau nu…:))
Iu iu…m-am hotărât să ies din anonimatul singurătăţii. Şi ce credeţi că o să fac? După mult timp, o să mă împrietenesc cu mine şi o să vreau să-mi fiu cea mai bună prietenă.
Şi am multe pretenţii de la mine!
Dincolo de absurd, nu mai vreau întrebări de genul „de ce trebuie să fie totul sau nimic?!” Pentru că ce rămâne în afara extremelor e un lucru făcut de mântuială. Sau de dragul scuzelor. Pentru cei care nu ţin pasul sau se sperie, e mereu o uşă deschisă. Doare de fiecare dată, dar de ce să nu iei tot ce este mai frumos din tot ceea ce te înconjoară?! Când intervin alte considerente, piere prin definiţie farmecul sau acea vrajă de care am nevoie ca să merg mai departe. Însă nu ţin ranchiună… Doar dispar.
I ta la… se apropie un eveniment foarte important în familie. După mult timp, clanul se reuneşte în trâmbiţe de nuntă. O să-mi clătesc ochii alături de cei dragi şi voi învaţa din nou să mă bucur de ceea ce am. În caz că n-am făcut-o suficient până acum…
Puiciuni de întârziată vară!
Risip de întrebare April 28, 2011
Posted by adela_baboschi in : Uncategorized , 1 comment so farCum te vezi şi cum te percep ceilalţi…ei bine, lucruri diferite. Imaginile conturate se răsfrâng în zeci de variante şi iluzii eterogene.
Legăturile de familie nu se rup vreodată. Şi totuşi, se pot subţia…
Ceea ce vrei să expui cu tărie şi ce se află în spatele feţelor nu concordă mereu. Şi de ce-ar fi aşa de simplu?!
Aş vrea să pot a nu mai vrea un ceva. Se poate? Nu vreau destul de mult?
Aş fi vrut să primesc o ultimă explicaţie…
Aviz de întrebări fără sens April 7, 2011
Posted by adela_baboschi in : Uncategorized , 2commentsNu înţeleg şi pace! De ce atunci când cei din jur au lucrurile bine puse la punct şi reacţionează ca la carte ajungem într-un fel sau altul să provocăm situaţia ca atare?! Un lucru e sigur: de-a lungul vieţii, am făcut multe greşeli. Însă mi le-am asumat pe toate în întregime, la fel ca şi alegerile de la momentul oportun. Contextul întrebărilor „ce-ar fi fost dacă…” sau „cum ar fi stat lucrurile atunci…” mi se pare o soluţie lăturalnică de a ascunde nesiguranţa şi incapacitatea oamenilor de a lua decizii şi de a le ţine până la capăt. O dată ce am decis că x sau y este cea mai bună decizie într-un moment sau altul, ar fi bine să nu mai existe adăugiri imaginare sau alte întrebări existenţiale. Şi această reflecţie nu vine ca un reproş, ci ca un sfat menit să mă pună la adăpost de situaţiile conflictuale. Dincolo de orice contraargument care mi s-ar putea aduce, chiar cred că fiecare ar trebui să se bucure de ceea ce posedă. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă acum ceva timp nu aflam că lumea sobră a secretelor este mult mai aproape de mine decât m-aş fi aşteptat. Probabil că aş fi trăit într-o lume ideală de minciuni care aderau la fericire. La fel de bine ştiu că am apărut în viaţa oamenilor din jur exact la momentul care trebuia şi că nu este sănătos să încerc cel puţin la nivelul imaginaţiei să comprim timpul. Am de învăţat din orice experienţă care trece pe lângă mine şi trebuie să ştiu când e momentul să-mi permit să sper şi să-mi doresc altceva. Nu vreau să mă dezic de umbrele trecutului, ele există şi le explorez ca atare. Dar, dincolo de orice mască, adevărul e că atunci când ne dorim ceva sau ne întrebăm ce ar fi dacă lucrurile ar sta diferit, ceva în jurul nostru nu merge bine. Faptul că nu luăm măsuri în acest sens pentru a schimba lucrurile e sugestiv în sine şi arată două lucruri: ori ne e frică să acţionăm şi ne complacem într-o situaţie neglijentă, fie nu ne pasă într-atât de mult de ceva încât să acţionăm diferit. Şi atunci, de ce să mai punem întrebări inutile?! Răspunsul e simplu: pentru că în simplitatea noastră suntem de fapt complicaţi şi pentru că ne dorim ceea ce nu mai putem avea. Nu-i aşa că-i frumos?! See ya soonJ
La limita imposibilului. Capitolul: Ferea, sunt pe role!:))) April 5, 2011
Posted by adela_baboschi in : Uncategorized , 3commentsFabulos e puţin spus! Încercarea de a gestiona o pereche de roţi care se răzvrătesc în lumina, mai bine spus întunericul, unei nopţi de apropiată vară nu este o experienţă pe care s-o încerci zi de zi. Dragilor, am trecut testul imposibilului şi am urcat curajoasă pe role. Trebuie să recunosc de la început că nu am fost un elev uşor de suportat, nu aveam de unde să ştiu că amuzamentul meu se va putea transforma într-o oarecare vinovată „lipsă de concentrare şi de canalizare a energiei”. La fel ca mersul pe bicicletă, totul ţine de echilibru. Iuhuuu, sunt balanţă, dar credeţi-mă pe cuvânt, nu am vreo treabă cu menţinerea pe linia de plutire a unor roţi care mă fac să par o sinucigaşă notorie. Dar a fost amuzant şi a meritat tot decorul! Asta ca să nu mai spuneţi că am cel mai depresiv blog din lume. Şi, după cum este de la sine înţeles, ţin musai să mulţumesc sufletului chinuit care s-a aventurat în ajutorarea unei biete fiinţe neîncercate în ale rolelor! Mare răbdare, mare caracter!
Pariu cu singurătatea April 4, 2011
Posted by adela_baboschi in : Uncategorized , 4commentsUn sfârşit de săptămână prolific, multe întrebări, la fel de multe posibile răspunsuri… ce problemă să aleg?! Ca de obicei, grea decizie. Cu toate acestea, voi aborda o temă extrem de discutată în ultima perioadă şi anume o succintă interpretare a singurătăţii din punctul meu de vedere. Sau, mai exact, ce faci atunci când te consideri mult prea singur chiar şi atunci când eşti înconjurat de mulţi oameni. Singurătatea mea nu e aparte, sunt unul dintre oameni care se consideră neînţeles, dar nu e ca şi cum trăirile mele ar putea fi considerate speciale ori dincolo de aşteptările substratului uman în genere. Zilele trecute m-am trezit nu o dată discutând cu fervoare, contraargumentând, gesticulând… dar cu mintea în altă parte, mereu într-o altă dimensiune a discuţiei, pledând pentru nevinovăţia sustragerii mele şi, partea care mă enervează cel mai mult, făcând compromisul cel de toate zilele. Un compromis uşuratic, mereu scuzabil, nevinovat la suprafaţă.
Prima concluzie: atunci când mă simt singură, am tendinţa de a trece cu vederea anumite lucruri care în mod normal m-ar scoate din minţi.
Acum, la nivelul simţului comun, nu cred că e o situaţie nouă să arătăm altceva decât gândim. Partea care o dă în bară este rezultatul acestei puneri în scenă. Faţete, măşti, interiorizare cu zâmbetul pe faţă, nonşalanţă- un tumult de idei ascunse, o frică ireversibilă de realitate, frustrări şi refulările care apar în consecinţă. Teama de eşec şi identitatea pusă sub semnul întrebării sunt câteva urmări demne de înţeles. Cum să le gestionezi astfel încât partea „normală”, eul sau vocea lăuntrică, să iasă la suprafaţă fără să nu cazi în propria-ţi plasă? Totul e până la urmă doar joc şi fugă?
A doua concluzie: Nu compromisul în sine e problematic, ci partea care vine în întâmpinarea lui. Sau ca urmare a acestei alegeri…
Munca de până acum a fost simplă. Nu am făcut decât să mă situez în multe situaţii problematice, să analizez, să scot câte puţin de după straturile care stau bine arhivate şi asta cu o precizie care uneori mă înspăimântă. Dar partea cea mai grea de abia acum începe. De ce accept această stare şi, în cazul în care mă decid că drumul pe care l-am apucat nu e tocmai cel dorit, de ce nu pot să respir doar la gândul că aş putea să întrec aceste limite? Să-mi doresc mai mult? Ce înseamnă acest mai mult… o maşină de vise care apar pe bandă rulantă, eu în poziţia omului care lasă garda jos şi nu e dezamăgit, departe de lume, reuşind să mă infiltrez în sufletul unui om excepţional, care să mă cunoască dincolo de imagine, care să-mi fie devotat şi care să mă iubească sau departe de plasa şi de mirajul iubirii, sfidând nevoia de afecţiune şi cufundarea într-o relaţie?! Poate că voi găsi un răspuns la această întrebare. Sau poate doar va veni acel moment care să-mi demonstreze că iubirea poate schimba şi înfrumuseţa totul în jur. În fine, discuţia asta rămâne deschisă. Voi reveni cu amănunte la momentul oportun.
A treia concluzie: Singurătatea aduce compromis. Compromisul distruge identitatea cu sine şi explică nevoia de fugă. Este cazul să ies din această stare. Dar cum? Partea cu răspunsul se va lăsa puţin aşteptată…
Provocări de prietenie la orizont:) March 28, 2011
Posted by adela_baboschi in : Uncategorized , 10commentsDa, chiar aşa, oare este posibil să concep o legătură dintre un bărbat şi o femeie, constantă şi frumoasă în toată complexitatea ei, fără a avea vreun substrat sentimental sau de altă natură? Întrebarea aceasta mi-am pus-o şi eu într-o seară cu dichis existenţial. Fără doar şi poate, am admis că orice este posibil. Şi asta mai ales că drumul ocolit al ultimelor mele experienţe de viaţă m-a adus în pragul unei explozive curiozităţi debordante. Şi ce mi-am zis? Păi, ca să pot ajunge la un răspuns pe măsură, va trebui să parcurg etapele unui asemenea proces. Am avut în vedere să fiu interesantă, lipsită de orice logică, rece, explozivă, enervantă şi ca să folosesc un cuvânt extenuat de atâta folosinţă „fascinantă”. Am arătat reacţii care în mod normal nu-mi sunt caracteristice, am testat fumul în toată complexitatea, a nu se interpreta greşit, dar şi scurte momente de emoţie îmbibate pe ici, pe colo, cu un teatru de act iniţiatic în ale vieţii.
Continuarea a fost intensă, chiar relaxantă. Dar, fără a omite actul „ştiinţific” în sine, nu trebuie să neg valorea imensoidă de material. M-am trezit prinsă într-un joc, interesant şi captivant, dar totuşi la origine un simplu joc. Aici a intervenit de fapt partea mai grea…
Nu înşirui alte amănunte plictisitoare în sine. Totul a decurs ca la carte. Tiptil, într-o relaxare succintă de idei, ceva mai mult decât o simplă prietenie a reieşit într-un cadru festiv. Asta cel puţin din analiza mea, care de altfel poate să fie una eronată. Şi totuşi, chiar dacă ar trebui să las garda jos şi să afirm că teza de la care am plecat e falsă, chiar cred că există astfel de relaţii. Numai că trebuie să fie îndeplinite câteva condiţii de bază. În primă fază, astfel de relaţii merg foarte greu în cazul în care doar unul dintre cei doi membrii este căsătorit sau are o altă relaţie. Dacă ambii prieteni sunt implicaţi într-o relaţie, sunt multe şanse ca totul să decurgă bine. Pe de altă parte, în primă fază unul dintre cei doi este oarecum atras de celălalt. Altfel, de unde curiozitatea?!
Mai există şi alte variante posibile: sunt strict legate de aspectul fizic, de obiceiuri, înclinaţii. Altfel spus, în timp, cei doi realizează că sunt diferiţi şi că ceea ce-i uneşte este o trăire ireversibilă de momente plăcute, renunţă la idilă. Greu de discutat fiecare situaţie în parte. Şi totuşi, rămâne să mai testez.
Pe de altă parte, experienţa celor din jur vine ca un continuu contraargument. Şi pare destul de bine întemeiat. Prietenia este doar o mască ce ţine loc de oficializarea sentimentelor. Şi că atât timp cât ai un partener, nu-ţi trebuie un prieten în acel sens. E ca şi cum ai umple golurile celui iubit. Hmm, pe cine să mai cred?! Oare chiar nu poţi avea un prieten, ceva de genul best friend?!De ce prietenii ar trebui să fie de acelaşi sex cu tine ca să nu fie vorba de o atracţie sexuală?
Prea multe întrebări, puţine întrebări mulţumitoare… aşa că îmi lansez o nouă provocare. Îmi îngenunchiez teza şi o consider nulă. O iau de la capăt şi dacă nu reuşesc, o sa mă înclin şi o să pot spune că prietenia dintre un bărbat şi o femeie este realmente imposibilă. După cum este şi normal, totul plecând de la experienţa personală! Şi da, poate că o să pierd… Până una-alta, avem un nou târg, Tatiana! (o prietenă dragă)
Salut… de Dragobete pierdut February 26, 2011
Posted by adela_baboschi in : Uncategorized , 1 comment so farÎncă o dată, a trecut măreaţa zi a îndrăgostiţilor români. Că Valentine s Day de pe 14 februatie nu e chiar sărbătoarea noastră, cum e Dragobetele. Am observat amuzată cum s-au format două tabere: pe de o parte, cei care sună cu trâmbiţe iubirea peste toate drumurile. Nu sunt împotriva lor, nici pe departe, dar trebuie să recunosc dezamăgirea pe care o resimt când dau peste tarabele agresive înşirate peste drum. Inimioare, cerceluşi, flori- toate în numele iubirii şi, mai nou, a portofelului. Că doar de, iubirea trece prin portofel până la urmă. Vrei să fii iubit sau să-ţi dovedeşti iubirea? Ia o inimioară magică celui drag şi cearta va fi un vis urât. Nu-i chiar aşa, ba dimpotrivă, ar trebui să ne „scriem” iubirea zi de zi. Dar înţeleg oarecum substratul. Oricât de deranjată e manifestarea acestui eveniment, cred că avem nevoie să ne mai desprindem de activităţile zilnice. Dom Dinu, celebrul meu prof meu de istorie, spunea că dacă nu avem un război care să atragă atenţia oamenilor şi să-i impulsioneze să facă lucruri măreţe, sigur apare vreo molimă sau vreun alt incident care să atragă atenţia. În aceste circumstanţe, nu mai bine punctăm pe lovers day, moş crăciun şi alte astfel de concepte, chiar dacă sunt ireale?! În plus, astfel le dăm de treabă şi celor care vin să critice vehement ideea. Şi astfel ajungem la categoria a doua. Ştiu că a devenit totul comercial, că dragostea nu se celebrează o dată pe an şi celelalte argumente care cu siguranţă stau în picioare. Dar nici să cădem în extrema „tipului neînţeles şi batjocoritor”. Nu e chiar aşa rău să vezi îndrăgostiţi plimbându-se pe străzi sau cupluri care îşi uită problemele măcar de ziua asta. Părerile sunt împărţite, dar eu pariez pe balanţă. Şi pe reţinere când vine vorba de a critica. Voi ce părere aveţi?
Întrebare pentru cunoscători January 17, 2011
Posted by adela_baboschi in : Uncategorized , 2commentsCu plecăciuni de retrogradă iarnă, vă salut din nou. V-am lăsat prea mult să plutiţi într-o scriitură de pesimism derizoriu. Eterna poveste în care v-am afundat şi care până la urmă era inevitabilă trebuie să înceteze. A început un nou capitol de joc instantaneu pe o pârtie de necunoscut. Prea multe fire de apă închegate se împletesc într-o confruntare fără egal. Niciodată la fel şi totuşi prinse într-un acelaşi concept. Împreunare absurdă de idei, îmi puteţi spune, unde merge o astfel de comparaţie centrată undeva la nivelul simţului comun? Cu limitele de rigoare, pe care încerc să le fentez uşuratic în favoarea mea, încerc să vă spun o mare nedumerire a mea.
În ultima perioadă, am întâlnit o sumedenie de oameni. Diferiţi, ciudaţi, amuzanţi, deştepţi, enervanţi, teribil de plăcuţi… Indiferent de natura lor şi de modul în care se aştern în faţa ochilor, m-am regăsit în fiecare. Şi am constat că mai toţi, într-o diversitate inedită şi genială câteodată, se lovesc, mai bine zis, trec prin mirajul iubirii. Dragostea faţă de ceva sau de cineva ne ţine prinşi într-o plasă. La fel ca fulgii, numai că sentimentele noastre nu se topesc la fel de repede. Nimic nou sub soare. Am căutat scrieri despre acest subiect intens discutat, analizat, criticat şi am constatat ca mai toate se referă la tipologie, origine, eşec şi aşa mai departe. Plec de la premisa că literatura mea nu este una vastă, aşa că nu neg că undeva într-o bibliotecă există scrieri care au zeci de mii de răspunsuri la această întrebare. Şi totuşi, întrucât nu am găsit încă un răspuns la această dilemă personală, mă încăpăţinez să vă întreb de ce iubim. Nu înţeleg iubirea aşa cum nu pot să gestionez pornirea mea de a o face să dureze cât mai mult. Şi este frustrant să nu înţelegi. Acum nu vorbesc de faptul că ne atrag calităţile persoanei iubite sau că avem nevoie de cineva… De ce trebuie să trecem toţi prin asta, parcă scoşi dintr-un tipar contrafăcut? E ca şi cum am avea o pecete sau o bucăţică dintr-o forţă care s-a revărsat în fiecare. Sau poate că aşa îmi explic existenţa unei fiinţe supranaturale şi în acest fel ne jucăm rolul într-o piesă de şah. Explicaţiile sunt multiple. Dar, indiferent cum am încerca să o teoretizăm, e frumoasă. Chiar şi când suferi, pierzi sau plângi. Până la o nouă scriitură, vă aştept cu idei!
How bizzare… November 13, 2010
Posted by adela_baboschi in : Uncategorized , 3commentsAstăzi vom vorbi despre un subiect forte interesant. Se numeşte „hai să navigăm în lumea minunată a secretelor”. Până de curând, ideea de mister mi se părea incitantă. Necunoscutul a fost cel care m-a atras la omul drag şi la prietenii pe care am avut posibilitatea să-i am aproape. Am vrut mai mereu ceea ce n-am putut să înţeleg. Altceva mă plictisea, mi se părea penibil de analizat şi catalogat. Prea uşor pentru aşa o minte „isteaţă” ca mine. Şi am plătit un preţ pe măsură. Ce-i drept, nevoia de adrenalină mi-a fost din plin satisfăcută. Dar pentru asta a trebuit să mă trezesc undeva la mijlocul unui drum şi să constat că am pierdut timp preţios degeaba. E dureros să nu-ţi spună nimeni din timp că şi faptele bune sau sentimentele frumoase pot genera durere de neegalat. Chiar şi atunci când te implici pe măsură, când oferi totul pe tavă şi aspiri la ceva îmbunătăţit constant. Vă întrebaţi unde vreau să ajung şi care e legătura cu secretele din viaţă. Păi, de curând am aflat câteva secrete ţinute bine în cutie. Şi tot fundamentul pe care s-a construit viaţa mea s-a dărâmat. Aşa… în câteva secunde! Fără început, cuprins sau încheiere. Dulce chin pentru un om care s-a jucat până acum cu destine şi le-a întors spatele cu mândrie. Am vrut explicaţii, dar nu le-am primit. Şi uite-aşa, m-am trezit cu secretele în braţe şi cu o viaţă care se întoarce la debut. Nu ştiu cu ai cui ochi am privit viaţa, dar n-au fost ai mei. Sau au fost ai unui copil care nu ştia ce înseamnă să faci paşi prin viaţă. Aş vrea să fac un top cu lucrurile în care nu mai cred, dar ar fi o listă prea lungă. Cred că ar fi mai uşor să concluzionez în ce mai cred cu tărie: în Dumnezeu, în familie şi în o mână de prieteni care nu ar pregeta să lase tot în miez de noapte ca să-mi fie aproape la nevoie. Rămân atâtea întrebări şi multe răni care probabil nu se vor cicatriza vreodata până la capăt. Şi asta pentru că am vrut să fac lucrurile ca la carte şi să dau o şansă unei instituţii şi unui sentiment atât de preţios. Acum să nu gândiţi că regret că am aflat secretele. Nu, dimpotrivă! Mă bucur că au ieşit acum la iveală şi nu mai târziu când probabil că mi s-ar fi părut că este prea greu să o iau de la capăt. Regret doar că au trebuit să existe secrete şi mister. Încheiei apoteotic: „how bizzare!”
Despre singurătate October 24, 2010
Posted by adela_baboschi in : Uncategorized , 4commentsPlecăciuni de octombrie
Ce mai faceţi? Citind rândurile mele precedente, am realizat că nu v-am întrebat ce faceţi şi cum este viaţa voastră. Sunt cam egoistă, ar trebui să nu mă concentrez doar pe gândurile mele. Aşa că, dacă aveţi un subiect interesant, vă aştept cu mare drag să-l discutăm. Nu v-am mai scris de mult… Ce-i drept, vina e mai dulce dacă o să adaug un lucru cert: am fost foarte ocupată!Vizita părinţilor, ziua mea, adoptarea unui hamster… Să ştiţi că nu sunt lucruri uşoare! A fost frumos să fiu înconjurată de oameni dragi, să stau la poveşti despre ce s-a mai întâmplat între timp, să mă laud cu casa mea. Şi tot aşa, printre amănunte foarte mult aşteptate, m-am trezit singură. Fericită în nefericirea mea… De mult timp n-am mai admis chiar şi în faţa mea că sunt singură. Dar acum nu îmi mai este frică de un nou început. Am descoperit că simţul proprietăţii te poate schimba şi că liniştea este de bun augur. Poate că îmbătrânesc şi priorităţile mele încep să se schimbe. Oricum ar fi, timpul nu mai are parcă răbdare cu mine. Şi este momentul să iau acele decizii dureroase pe care le amân de ceva timp. Dar hai să nu ne întristăm. Vă spuneam ceva de un hamster… Numele lui este: scofârlică, piticanie, creatură, piştoc, godzila… Şi lista nu se opreşte aici. L-am primit de ziua mea şi, chiar dacă vă vine sau nu să credeţi, mi-a schimbat viaţa. Este prima mea responsabilitate serioasă, pentru că de mine chiar depinde viaţa lui. Înainte să plec undeva, va trebui să găsesc o soluţie pentru ca el să nu rămână singur, să-i dau de mâncare şi tot aşa. Acest animăluţ simpatic mă face să mă gândesc cum e viaţa voastră, mai ales a celor care aveţi copii. Este greu să ai un copil, dar ai multe satisfacţii, îl vezi cum creşte, cum te strânge în braţe, primul lui cuvânt şi tot aşa. Probabil că singurătatea voastră s-a transformat în grija şi iubirea pentru soţ şi pentru copii. Nu am de unde să ştiu încă de unde vă găsiţi energia să le faceţi pe toate, dar vă admir din umbră. Sper ca pe viitor să regăsesc aceste calităţi în mine. Gata cu discuţiile! E o zi frumoasă de toamnă şi voi ieşi la o plimbare în parc. Vă tentează?!